Podul Calicilor

În Bucureștiul vechi, un pod nu era un pod peste apă, ci o uliță acoperită cu bârne de lemn. Podul Calicilor și-a luat numele de la mahalaua cu același nume de la sud de Dâmbovița, unde trăiau calicii: infirmi și oameni foarte săraci, care se țineau din cerșit și din cărăușie. După istoricul arhitecturii Grigore Ionescu, erau cunoscuți după prenume și beteșug, ca Simion Ciungu.

Numele l-au purtat două trasee. Cel vechi pornea de la Podul lui Hadâm, pe Dâmbovicioara, lângă biserica Sfântul Ilie, și urma străzile de azi Orfeu, Antim și Cazărmii. Cel nou ieșea pe poarta de sus a Curții Domnești, trecea Dâmbovița, pe lângă locul bisericii Domnița Bălașa, și o lua spre sud-vest, afară din oraș. Numit la început Podul Turnului sau Podul Craiovei, apare pe planul din 1770, cea mai veche hartă a Bucureștiului, și el a devenit Calea Rahovei.

Pe la 1800, locuitorii uliței, printre ei boieri și negustori, nu mai voiau să fie asociați cu cerșetorii, iar numele a fost îndulcit în Podul Caliței. În 1878, după victoria românească de la Rahova din noiembrie anul precedent, strada a devenit Calea Rahovei. Podul care o trecea peste Dâmbovița a fost dărâmat în anii 1930, la regularizarea râului, iar în 1984 demolările pentru Centrul Civic au ajuns la capătul ei de nord.